Oliviucraznic blog

It was just the beginning of my sleepless nights

As I followed him regardless through the dark

I turned away from the back windows

….as he was waiting outside…

I was going to scream, but nothing came out

I walked slowly… dragging myself with exhaustion

Before I could blink he faded

He was feeding my insanity

This was wrong…so tempting

The seduction is a drug

I’m so messed up

I tried to erase to anger , but it was…so hard, knowing

My life means nothing anymore

….the pain was growing..

He bent over me in a strange protective way…

None of it made sense…

I was dying anyway…

Elena, from Elena&Oliviu,

Vampirism And The Rose (A Gothic Venture Beyond The Realms Of Love And Nightmare)

Part II. Angel Falls

Oliviu Craznic

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2%80%9Cintelegerea-raului-si-a-formelor-sale%E2%80%9D/

http://oliviucraznic.wordpress.com/

http://fansf.wordpress.com/

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778

http://edituravremea.blogspot.com/

http://www.edituravremea.ro/…si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul

Oliviu Craznic
…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

…Şi la sfârşit au mai rămas întrebările
– Ioana Lăzărescu, recenzie –

Această istorisire (pe care o putem considera fie un reportaj-rezumat al reprezentărilor despre Bine şi Rău în spaţiul european, fie chiar un coşmar – care la rândul său ne pune faţă în faţă cu reprezentarea) pune problema vulnerabilităţii fiinţei umane înaintea Răului şi înaintea ei înseşi. Contextul socio-cultural în care ne găsim aşază sub semnul întrebării noţiuni abstracte şi categorice precum binele şi răul, le relativizează şi chiar le pune pecetea desuetudinii. Volumul de faţă readuce în discuţie această temă clasică, pornind de la premisa că Binele şi Răul există în egală măsură, şi ridicând întrebarea utilităţii(!) lor. Şi tocmai aceasta este miza pe care volumul speră să o câştige în ochii versaţi ai cititorului postmodern: mai este binele o valoare absolută (deci un scop în sine) sau a devenit o valoare-mijloc? Şi pentru oricare dintre răspunsurile posibile, ce gen de comportament, ce fapte ne pot măcar preveni dezintegrarea, dacă la integritate nu mai putem spera, fie pentru că este peste puterea noastră, fie pentru că am pierdut-o cu desăvârşire?

Deoarece am adus în discuţie problema utilităţii, voi atrage atenţia asupra acestui tip de etică pe întreg parcursul romanului, precum şi asupra polemicii cu etica deontologică. Conform principiului utilitarist al fericirii celei mai mari pentru cât mai mulţi indivizi, s-ar putea spune că inchizitorul alege vătămarea unei singure persoane în scopul salvării tuturor celor care mai puteau fi salvaţi. Însă acest act, de o importanţă vitală, se bazează pe o ipoteză greşită, şi astfel se năruie şi ultimul punct de sprijin. În cele din urmă, faptele sunt cele care produc efecte în Castelul Ultimelor Turnuri, iar faptul acestei ucideri îi pătează pe toţi cu sânge nevinovat (căci toţi participă la crimă, chiar dacă unii doar prin necontestarea ei) şi are urmări catastrofale: acum devin cu adevărat vulnerabili înaintea Răului.

Cât despre greşeli, acestea sunt presărate peste tot încă de la bun început, pornind de la o scrisoare care ajunge mult prea târziu la destinatar şi rămâne nedeschisă, devenind din ce în ce mai grave, până la greşelile în identificarea vinovatului, cauzate, la rândul lor de alte greşeli în urma cărora personajele apucă pe căi facile şi înşelătoare. Ca şi în specia literară tragică, odată ivită eroarea umană, parcursul ei nu mai poate fi controlat, perpetuându-se şi amplificându-se până la consumarea totală a celor care greşesc. În cheia eticii consecvenţialiste mai sus menţionate, greşelile sunt plătite cu vârf şi îndesat, fie ele voluntare sau nu, conştiente sau nu. Contextul în care sunt comise aceste erori este unul care le nutreşte: slăbirea autorităţii centrale laice, imaginea bisericilor neîngrijite, trimit către ideea unui tărâm uitat de lume şi mai ales de Dumnezeu, un tărâm al nimănui, predispus la nereguli şi vulnerabil, un tărâm în care virtualităţile sunt libere să devină manifeste, indiferent de tabăra din care fac parte.

În consecinţă, primele care se grăbesc să se manifeste sunt forţele Răului, întrupându-se în creaturi vii sau moarte, rapide sau încete, antropomorfe sau zoomorfe sau la graniţa dintre cele două, dotate sau nu cu inteligenţă. Ceea ce le uneşte este, odată cu esenţa malefică din care provin, absurditatea, dovedită prin lipsa de personalitate a acestor creaturi (toate fiind doar unelte ale Răului), prin lipsa unei motivaţii reale pentru acţiunile lor (cu excepţia naturii lor propriu-zise, ceea ce aruncă explicaţia în tautologie), şi prin însăşi această abundenţă de forme în care Răul se manifestă, fiecare dintre ele nejustificabilă şi arbitrară. Este drept că există o evoluţie a manifestărilor de la nivel pur uman către nivelul supranatural, precum şi o scară a complexităţii acestor manifestări (de la nelapsi la slujitorii lunii pline la nosephoros la Diavol), însă oricare ar fi relaţiile dintre aceste forme ale Răului, oricât de bine ar fi organizate în ierarhii, justificarea lor din interiorul acestui sistem (deci prin ele însele) rămâne tautologică, nereuşind să le explice rostul şi, în final, absurdul existenţei lor iese la suprafaţă.

Fără a detalia aici relaţia dintre Rău şi Diavol, trebuie menţionată prezenţa prin excelenţă fizică a Diavolului ca fiinţă materială cu puteri superioare, spirituală fiind doar influenţa lui asupra persoanjelor. Chiar dacă Diavolul nu apare niciodată în persoană, acest lucru pare oricând posibil, iar primul efect vizibil apare în urma acţiunilor odraslelor sale. Un al doilea exemplu al efectelor produse de Diavol ar fi tratatele de demonolatrie: aceste cărţi interzise, care aduc cunştinţe nepermise, promit puterea şi conferă iluzia ei, fiind de fapt un mijloc către pierzanie. Dacă aceaste cărţi au cu adevărat o putere proprie, aceasta stă în tentaţia pe care o exercită asupra tuturor, făcându-i şi mai vulnerabili decât au fost atunci când au cedat prima oară atracţiei lor. Mai mult, dacă aceste personaje ar fi unele puternice, nu ar mai fi căutat puterea în exteriorul lor, şi este de la sine înţeles că nici nu s-ar fi lăsat ispitite de aceste tratate.

Pentru că am ajuns la subiectul personajelor şi al slăbiciunilor lor, trebuie spus că aceste slăbiciuni sunt cele care le aduc în cele din urmă pierzania, pe calea erorilor de raţionament, induse unora din partea celorlalţi şi din toate direcţiile. Mai trebuie spus că toate personajele, cu o unică excepţie, au cel puţin câte o slăbiciune, câte o hibă în caracter, iar descoperirea acestora cade în seama cititorului. Voi atrage atenţia doar asupra faptului că aceste imperfecţiuni conturează personaje multifaţetate, unele dintre ele chiar disipate, scindate, fiecare având o tară majoră (mânia, diletantismul, lipsa de har) în jurul căreia gravitează altele mai mici.

O altă întrebare care se ridică este cea privind relaţia dintre erotism şi moarte. Cu excepţia unui singur personaj, erotismul este sinonim cu damnarea. Însuşi focul care mistuie rugurile şi „linge carnea”. Dacă trasăm corespondenţa hrănire-devorare-sexualitate-moarte (în orice ordine le-am înşirui, căci ele decurg unele din celelalte), unde se încadrează personajele în acest sistem? Şi, mai ales, unde ne încadrăm noi înşine, între aceste limite care, la extremă, se ating? Nu intenţionez să aduc argumente în favoarea unui comportament sau a altuia cu ajutorul acestor personaje, însă problema semnificaţiei tuturor actelor noastre se ridică aproape de la sine.

Invit cititorul să-şi răspundă la aceste întrebări şi la cele de mai sus, pentru a discuta în continuare imageria focului, prezentă atât în diferite momente presărate în acţiune. Înainte de a deschide acest demers trebuie amintită valoarea mistică atribuită focului în viaţa spirituală încă de dinaintea descoperirii lui. Dintre numeroasele valenţe care i-au fost atribuite, aici interesează două dintre ele: focul eshatologic şi focul purificator. Cel dintâi este focul care aprinde şi apoi mistuie rugurile (şi pe cei cărora le erau destinate, desigur), un foc distrugător, care deşi nu are consecinţe integrale la nivel cosmic, anihilează microuniversuri personale. Mai mult, acest instrument divin prin excelenţă este greşit întrebuinţat şi va conduce la anihilarea cel puţin spirituală a tuturor personajelor, mai puţin unul singur. Există şi instanţa unui foc purificator – variantă a focului eshatologic, dar cu un rol pozitiv, de igienizare spirituală. Putem conchide că focul este un personaj de sine stătător, o fiinţă între materie şi spirit nu numai prin starea de agregare, ci şi prin condiţia de punte între lumi, de trimis al lui Dumnezeu să avertizeze împotriva a ceea ce avea să se întâmple. Însă, ca şi alte semne, nici acest instrument nu este înţeles aşa cum trebuie şi nu este folosit în scopul căruia îi era destinat.

Despre eroarea umană şi despre absurd am mai vorbit, precum şi despre similitudinile cu tragismul antic, iar aici voi scoate în evidenţă deosebirea că nu destinul declanşează evenimentele, ca în tragedia antică, ci de către un personaj anume, în dorinţa sa autodistructivă de a găsi noi provocări şi, în cele din urmă, pieirea, iar personajele nu cu destinul implacabil se luptă, ci cu Răul implacabil, ceea ce conferă luptei lor o direcţie şi un sens. Este demn de menţionat că, în ciuda tuturor erorilor comise, niciunul dintre personaje nu are îndoieli în privinţa a ce trebuie făcut şi în privinţa încadrării proprii în morală. Dacă astăzi relaţiile de prietenie sau duşmănie sunt tot mai neclare, nu acesta este şi cazul celor prinşi în Castelul Ultimelor Turnuri: acolo fiecăruia îi era foarte clar ce este bine şi rău, ce trebuie şi ce nu trebuie, înscriindu-se foarte precis între aceste imperative. Tot ce au reuşit însă personajele a fost, în cuvintele autorului, să facă ceea ce trebuie, cui nu trebuia.

În final, problema care se pune este nu dacă aceste reprezentări sunt conforme cu realitatea, ci din ce motive au apărut ele? Căror nevoi ale mentalului uman răspund ele? Din ce motive au supravieţuit aceste reprezentări de-a lungul secolelor? Căci nu putem reduce totul la senzaţional şi divertisment, precum nu putem nici să ne abţinem să le probăm măcar veridicitatea.

Ioana Lăzărescu

Oliviu Craznic
…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://fansf.wordpress.com/

http://www.agentiadecarte.ro/2010/05/un-roman-gothic-bantuit-de-personaje-malefice/

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778

http://edituravremea.blogspot.com/

http://www.edituravremea.ro/…si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul

OLIVIU CRAZNIC

 

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

 

BAZAT PE CRONICI MEDIEVALE

 

Preţ: 29 lei (sau cu reducere de pe net)

Librăriile Humanitas, Eminescu, Sadoveanu etc., sau site-urile Tamada.ro, Editura Vremea etc.

Nr. pg.: 384

Editura Vremea

Colecţia Roşu şi Negru

Lansat: Târgul de carte Bookfest 2010

Invitaţi speciali: Silvia Colfescu, editor, Horia Ursu şi Michael Haulica, scriitori

În Castelul Ultimelor Turnuri, lucrurile merg cu adevărat Rău.

Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezeşte prins într-o îngrozitoare plasă a nebuniei, trădării şi crimei. În vreme ce oaspeţii mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, seceraţi de un duşman inuman, Arthur întrezăreşte cu groază cum laţul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superba Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului şi temutului şef al Poliţiei. Panicat şi confuz, Arthur se vede astfel nevoit să încheie o alianţă fragilă şi controversată cu cei mai puternici dintre supravieţuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alţii: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician şi vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în faţa unor adevăruri de neîndurat; frumoasa şi imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în şoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu şi pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic şi crud stăpânitor al ţinutului, rafinat, arătos şi incapabil de a-şi stăpâni pornirile violente; şi, mai ales, bărbatul care conduce investigaţia şi de care se tem toţi, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

Oliviu Craznic

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://www.bookblog.ro/sf/bookfest-2010-%E2%80%93-titluri-si-lansari-sf/

http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2%80%9Cintelegerea-raului-si-a-formelor-sale%E2%80%9D/

http://oliviucraznic.wordpress.com/

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778

http://edituravremea.blogspot.com/

http://www.edituravremea.ro/…si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul

Oliviu Craznic
…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

Editura Vremea 2010
Librăriile Eminescu, Sadoveanu, Humanitas etc.
Site-urile Tamada.ro, Editura Vremea etc.

Capitolul 32. O cină cu mireasa nopţii

– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.
Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă lungă de aproape un metru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.
Bineînţeles, şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnele casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pelerină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, de un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra aruncase o manta simplă, maro.
La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă la masă, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de asemenea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest necugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea acestora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început, cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei îşi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.
Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, când ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu capetele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:
– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.
Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică – pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.
– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de interes. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese exotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.
Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Presupun că prefera să joace pe teren propriu.
– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos… din nou?…
Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?… Şi dacă da, ce anume însemna asta?…
– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi… este ce ştii despre Conrad Lorenz.
Tânăra se strâmbă.
– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.
Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:
– Am avut o … cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a alege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui, Drumul spre damnare şi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L., care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează numai pe oase de om.
– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.
Sellini îl privi fix.
– Este, oare?… Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în beciurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.
– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.
Contesa dădu din umeri.
– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.
– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă prietenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă – susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni mincinoase ca să o lase să intre.
Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.
– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedinţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa credulă.
Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era total diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini părea însă că are informaţii dinăuntru, ca şi cum ar fi fost implicată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am speriat.
Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.
– Mă suspectezi, cavalere?…
– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la fecioare neprihănite. E mai sensibil.
Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.
– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.
Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost de faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chicotească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.
– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.
– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bine.
Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.
– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă nu vă este cu supărare.
– Au apărut?… întrebă Sellini, dintrodată interesată.
– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.
Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.
– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii, cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aşa-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel care cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.
– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine Vincennes.
Ochii albaştri îl fulgerară.
– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când sunt ajutată.
– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.
– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.
Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până la urmă o sparse, evident, Vincennes.
– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.
– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci colţuri?…
– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.
– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.

(Va urma)

Oliviu Craznic
…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2%80%9Cintelegerea-raului-si-a-formelor-sale%E2%80%9D/

http://www.bookblog.ro/sf/bookfest-2010-%E2%80%93-titluri-si-lansari-sf/

http://oliviucraznic.wordpress.com/

http://fansf.wordpress.com/

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778

http://edituravremea.blogspot.com/

http://www.edituravremea.ro/…si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul

Felicitări! Ai reuşit să îţi creezi un blog folosind serviciul gratuit oferit de Weblog.ro. Experienţa ta în blogging a început cu succes!

Acest prim articol a fost generat automat de sistem şi reprezintă un mic îndrumar cu privire la funcţionalităţile de bază pe care trebuie să le cunoşti pentru a adăuga, modifica şi publica însemnări în blogul tău. În general, poţi realiza aceste operaţii din meniul de Administrare. Pentru a intra în meniul de administrare trebuie să fii logat. Aflându-te pe blogul tău, intri în meniul de administrare a blogului dând click pe linkul “Administrare” din dreapta, sus.

Pentru a publica un articol nou urmează meniurile Administrare >  Articole > Adaugă.

Pentru a modifica textul unui articol scris de tine urmează meniurile Administrare > Articole > Modifică. Aici trebuie să alegi articolul pe care doreşti să îl alegi, să treci cu mouseul pe deasupra titlului şi să apeşi pe linkul Modifică de sub titlu. Tot aici poţi şterge un articol, apăsând pe linkul Trash de sub titlul articolului.

În pagina de scriere a unui articol nou sau pe care doreşti să îl modifici,  poti adăuga imagini apăsând pe prima pictogramă din dreptul textului Adăugaţi fişier media. Poţi adăuga o imagine din calculatorul tău apăsând pe tabul Din calculator. Dă click pe Selectează fişiere şi alege o imagine din computerul personal. Ai la dispoziţie spaţiu gratuit pe site-ul Weblog.ro pentru a încărca imaginile tale. De altfel, poţi adăuga o imagine de pe internet – tabul Din URL, indicând adresa la care se găseşte în câmpul URL imagine.

Poţi modifica aspectul blogului tău urmând meniurile Administrare > Aspect > Teme. Aici ai la dispoziţie o listă de câteva zeci de şabloane pe care le poţi încerca dând click pe ele. Se va deschide o fereastră care va simula aspectul blogului tău în contextul temei respective. Dacă îţi place acea temă şi doreşti să o aplici, apasă pe linkul de Activare aflat în colţul superior drept al acestei ferestre. Dacă nu vrei să alegi acea temă, apasă pe linkul “x” din colţul superior stâng.

Dacă tema aleasă îţi permite, poţi schimba imaginea din antet (header) din meniul Administrare > Aspect > Antet personalizat.

Dacă ai întrebări sau doreşti ajutor, te rugăm să ni te adresezi pe blogul adminului sau trimite-ne e-mail la adresa contact@weblog.ro.

Nu uita că la Weblog.ro poţi publica articole extrem de simplu, prin e-mail.

Happy blogging!